Defectele mele

Despre defectele mele: is muuuuuulte... Ma enervez prea repede, prea des. E cel mai nasol dintre defectele mele. Dupa ce-mi trece, ma enervez de ce m-am enervat.
Duc lipsa de fraze pompoase, care - im muuuulte situatii - sunt binevenite si bineprimite. Atunci ma blochez si - logic - ma enervez. Si tac. Tac, fir-ar sa fie, iar in mine fierb. Fierb cuvinte si sentimente, cu tot felul de ingrediente.

Pai, nu mai am timp. O fi si asta un defect de-al meu. Ca nu-mi organizez bine orele din dotare. Ca ma culc dupa unu si ma trezesc inainte de sapte... Si sunt obosita rau si... ma enervez.

Sunt mandra de mine, in sinea mea. Dar plec capul. Si ma enervez. Dar tot in sinea mea. Rar, rabufnesc. Si se uita toti la mine, siderati. Parca-i aud gandind: "Ia te uuuuita! Ce-are asta?", nemaicontand faptul de la care ar fi pornit totul.

Dar lucrez la toate astea.

Despre ziua de astazi

Intai: April, daca citesti, sa stii ca eu nu mai pot intra pe blogul tau. Si chiar imi pare rau. Oi fi facut ceva gafa ori ce?
Orice am facut n-a fost cu intentie rea. Si imi cer scuze. Ne impacam? Sper.

Apoi: ma dispera titlul. De ce trebuie? Si etichete si liste...
Astea nu-mi plac poate pentru ca nu sunt o persoana prea organizata.
Deja la titlu imi vine sa scriu 1,2,3 etc.

Despre ziua de astazi: mohorata, uda, cu lume morocanoasa... Ma uit pe geam, oameni cu umbrele (de fapt eu vedeam de sus doar umbrelele), cele mai multe negre, gri, visinii... Si-mi vine-un gand bun: daca ar exista doar umbrele viu colorate, culori tipatoare: roz, verde, galben, mov... La fel, masini, cladiri, haine, pantofi si genti... Asa, ca-n reclame care tre sa ne transmita o stare de bine... Am obosi de-atatea culori?
Eu nu cred. Am fi mai veseli.

...

Of ca n-am timp dar trebuie un pic sa scriu.
Pentru mine asta e un exercitiu. Exercitiu de vorbire. Sa vorbesc cu mine, ca n-am cu cine altcineva. Glumesc. Cu cine mai vrea (cu April).
Aseara am ras mult. Cu copila mea. Am cantat, m-am uitat la televizor... Se uita mirata la mine, dar ma lasa in pace, nu facea ce face cand, tot timpul (in afara de cel in care ma ocup de ea - si ma ocup mult! sau nu?), tot timpul in care imi gasesc ceva de facut (sau chiar sunt atatea de facut??). Cand fac ceva - treburi casnice - ma cheama intr-una, ma tot intrerupe... Acum nu. M-a lasat sa STAU, desi era surprinsa...
Apoi ne-am distrat. Am dansat pe pat, am cantat aiurea si ne-am strambat mult: eu eram o baba, ea musca dintr-un mar imaginar pe care i-l dadea baba, ea lesina, baba se transforma in print, ii dadea un pusic, ea se trezea fericita... Apoi au venit, pe rand, toti monstrii: de gadilat, de pupat si de mangaiat.
A adormit, cu greu, intr-un tarziu, dupa povesti cu Pegas, cu un catelus, cu soba fierbinte, cu orice doar sa mai fie...
Am adormit si eu, cu sufletul plin. De Multumire.

IERTARE

Imi cer iertare de la lume, de la lumea asta mare. De la toti pe care i-am ranit cu gandurile mele ieri, alaltaieri si in multe alte zile...
M-am eliberat, aici, de furie, de neputiinta.

Aveam candva un suflet atat de frunos... Apoi nu stiu ce s-a intamplat cu mine. Nu e nimeni de vina... Ma gandeam sa dau vina pe timpul trecut, pe ceva lipsa din organism de ceva, pe ceva, orice...

Imi vreau frumusetea sufletului inapoi.

Nu mai am loc in sulfet

Azi am mult de scris. Am gresit iar. Am vrut sa pun piciorul in prag. Am vrut sa fac ce vreau. SA FIU> A urmat un dezastru. Nu gasesc inca drumul bun. Intre timp, copilul meu, fetita mea creste. Si vede. Dar mai ales SIMTE. Mai mult decat intelege, mai mult decat invata. Simte. Si simte tot. Iar noi doi, parintii lui, suntem "atat de minusculi" in fata ei, in fata mintii si a sufletului ei! Si totusi, avem "dreptul" asta de a o influenta, de a-i influenta DEFINITIV viata, gandirea, comportamentul.
Acuma plang. O sa mai scriu mai tarziu.
Nu mai am loc in suflet? Pentru lacrimi... Le curg aici, ca unde altundeva?

Ce frumos! Cineva crede ca nimeni nu are nici o problema cu mine... Ar fi frumos. Dar MULTI au o problema cu mine, chiar si el, care zice ca nu ma judeca, dar ma judeca de ce ma judec eu pe mine...

Totusi, m-am mai intarit de la ultima editare... Asta o fi scopul.
Problema e ca, nefiind un om SINGUR, nu poti SA FII. Automat, provoci frustrari. Doar daca ai reusit sa gasesti jumatatea perfecta, ceea ce nu exista (ceva tot pica atunci cand tai in jumate... si nu se mai lipeste perfect never).

Ziceam ceva de echilibru mai jos... Si acum stiu, cred: doar oamenii singuri sunt echilibrati. Si de-aia sunt singuri. Si nu sufera pentru asta. Poate doar uneori. Dar nu de-aia sunt echilibrati. E o povara de dus: LIBERTATEA.

Da, invat din experientele mele... Dar cum asimilez? Altfel decat altcineva, adica in felul meu... Si am un mod gresit de asimilare, cred... Deoarece viata mea nu merge inspre mai bine.

Problema mea e ca inca mai vreau SA FIU. Iar ca sotie, ca mama si ca fiica provoc un muuunte de frustrari. Ca sora, nu. Uraaaa! Da nu le provoc ca impun eu chestii...

Aha, incep sa-mi vad paiul din ochi, imeeens! Cum vreau eu sa fiu nu-i bine.
Si ma judec si tot ma judec, pana cand o sa am liniste in suflet si in cap. Putin echilibru as vrea, nu mult. Si sa nu mai pun atatea la suflet...
Sunt un om simplu, cu multe defecte. Dar nu cred ca imi lipseste curajul, zic eu...

Ma gandeam sa sterg... postarea de acolo. Greselile - inca nu s-a inventat radiera pentru ele.
Sunt furioasa. Pe toata lumea.