O poveste

Incerca sa danseze, voia sa ma inveseleasca, draga de ea. Ii priveam cu atata drag picioarele subtiri, ca de copil, atat de fragile... Aproape transparente, se intrezareau chiar si nenorocitele acelea de tije... Cat o chinuisera! Erau la un moment dat ca niste carlige cu varfurile-ntoarse in afara, spargand pielea, ranind-o... Ce tortura mai mare ar putea fi? Dar a fost. Muult mai mare...
Ii priveam cu atata drag chipul frumos, ochii limpezi si plini de iubire... Acea esarfa nu-i acoperea marginea acelui gol in locul tamplei. Dar era asa de frumoasa!
Stiu ca i-am promis sa-i scriu o carte... O poveste frumoasa... Cea mai frumoasa poveste ar fi povestea vietii ei. Fara partea cu boala, fara sa o descriu. Cu partea in care a luptat atat de mult, atat de frumos...
Mi-e dor de ea la fel de mult ca si acum 9 ani. Ma doare la fel de mult. Cui sa spun? Nu mai eram un copil, intr-adevar, dar... Toata lumea s-a schimbat de atunci, toate lucrurile, toate gandurile...
Si am visat-o atat de rar! La inceput o visam inchisa dupa niste gratii, trista... Trebuia sa-i dau drumul... Apoi am visat-o rar, foarte rar.
Toate greselile pe care le-am facut fata de ea... Nu ma dor, pentru ca stiu cat de mult ma iubea. Atat de mult ne iubea!

Ce naiba...

Am primit un rulou cu crema de vanilie si nu mai pot judeca limpede...
Cum sa molfai si sa scriu in acelasi timp chestii?
Ma straduiesc.

Sa revin... Ce naiba sa ma fac eu? Cu copila. Atatea dileme la 4 ani jumate, atatea suparari... Imi zice "mami, eu am probleme si tu ma certi?" Si nici macar nu o certam, incercam sa o linistesc...
Ea vrea tot timpul sa faca ceva sa ma "imbucureasca"... I-am spus ca eu sunt fericita ca o am pe ea, nu trebuie sa faca ceva neaparat... Dar ea nu se lasa.

Ma gandeam, ca sa ma autolinistesc, ca e bine poate ca are aceste dileme (de ce mi se intampla mie, de ce eu n-am facut asta)... O intaresc poate chestiile astea... Nu mai stiu ce sa cred. Poate nu. Dar vreau din tot sufletul sa o ajut, nu vreau sa o ranesc. Nu strig la ea, Doamne fereste nu dau in ea, o las sa-i treaca - nu-i bine, o mangai sa o consolez - nu-i bine, ii explic - nuuuu. Ii povestesc chestii de cand eram eu mica, ce pateam, ma asculta, ma mai pune sa-i zic odata. Dar cand vine randul ei sa-mi zica ce-a suparat-o, ce nu-i place (la gradinita, normal, acolo e buba) - nimic, lasa-ma-n pace, am treaba, din-astea.
Ce ma fac?

Edit cum se zice:
Incep sa ma prind (da se pare ca ma prind greu...). Exact ceea ce vreau sa fac eu i se intampla si ei... Adica vrea SA FACA CEVA CA SA...
Ar trebui sa incetez.

TACEREA

In viata mea de pana acum am tacut mult si de multe ori, cand ar fi trebuit sa spun ceva.
Si totusi tacerea exprima mult mai multe...
Uneori era revolta, alteori neputiinta ori acceptare... Cateodata era intelegere, alteori nestiinta...
Si acum imi place sa ascult... Pentru ca tacerea ma face de fapt sa ascult, sa AUD.
Asa cred eu.
In sfarsit tendinta mea de a nu spune nimic nu ma mai complexeaza.

Si dereglarile astea de limbaj ma irita atat de mult! Nu mai stim sa spunem servici, prajituri, cumparaturi, amu zicem job, muffins, shopping...

Ia sa tac eu din nou... Ce bine e.