Mi-e dor

Mi-e dor atat de tare sa fac multe, multe lucruri care imi placeau, pe care le-am ingropat in mine. Din toate iese acum doar un strigat ascutit si disperat.
Sunt mama si e extraordinar. Nu pot sa traiesc in locul ei, a fetitei mele si nu trebuie. Dar ce fac? NU AM TIMP. Nu mai am timp deloc. E inuman, e cea mai crunta tortura, sa le faci pe toate, sa nu fie de-ajuns, sa vrei sa faci mult mai multe. Vreau carti, vreau muzica, vreau prieteni, vreau fericire in jurul meu, o vreau pe mama inapoi... Viata merge inainte, ce aiureala! Viata merge inainte ca o cometa ce-si creste coada in fiecare secunda, mai mare, mai grea, mai periculoasa...
Vreau sa o invat pe fetita mea tot, tot ce-am invatat eu despre viata, dar trebuie s-o las sa afle si singura, vreau sa dau timpul inapoi, vreau sa plang dar vreau si sa rad mult, vreau sa vorbesc, sa citesc, sa scriu, sa mananc, sa dorm, sa tac cu cineva, sa stau singura, sa ma scald in multime, sa nu ma tem, sa am multi bani, sa plec, sa revin, sa ma cert, sa trec peste, sa impac, sa mangai, sa fac bucurii, sa fac fotografii, sa le privesc pe cele vechi, sa citesc scrisori, sa invat, sa aflu...
E prea putin tot ceea ce fac, tot ceea ce apuc sa fac, care-o fi secretul?
NU MAI AM TIMP sa-l aflu, mi se pare tarziu, oricum trebuie sa ma intorc la ale mele. Vreau sa ajut mai mult dar am si eu nevoie de ajutor... Doamne, ce aiurea ma simt spunand asta! puterea e in mine, stiu, daca nu, altii vor spune "mergi la psiholog" sau "lasa ca o sa-ti treaca, e o chestie de moment" sau "faci destule"... Nu. Vreau TIMP. Pentru ca POT. Recunosc ca m-am blocat. Intr-o alta lume, lumea mea e altfel. In lumea mea chiar sunt buni toti oamenii, pentru ca e o tampenie sa ranesti un alt om, e aberant sa vrei sa-l jignesti, e absurd sa-l judeci, e strigator la cer sa te consideri mai bun ca un altul de langa tine. In lumea asta a mea sunt eu insumi, iar lumea mea striga ascutit ca vrea sa existe, iar eu tot incerc sa o consolez, de ani buni.
Am avut timp sa "strig" toate astea. Dar atat. Nu ma simt mai eliberata, eliberarea aceea prin scris, la indemana tuturor... Ajutor imi vine sa strig din toata inima, poate vreau doar o vorba, nu buna ci bine spusa.

O poveste

Incerca sa danseze, voia sa ma inveseleasca, draga de ea. Ii priveam cu atata drag picioarele subtiri, ca de copil, atat de fragile... Aproape transparente, se intrezareau chiar si nenorocitele acelea de tije... Cat o chinuisera! Erau la un moment dat ca niste carlige cu varfurile-ntoarse in afara, spargand pielea, ranind-o... Ce tortura mai mare ar putea fi? Dar a fost. Muult mai mare...
Ii priveam cu atata drag chipul frumos, ochii limpezi si plini de iubire... Acea esarfa nu-i acoperea marginea acelui gol in locul tamplei. Dar era asa de frumoasa!
Stiu ca i-am promis sa-i scriu o carte... O poveste frumoasa... Cea mai frumoasa poveste ar fi povestea vietii ei. Fara partea cu boala, fara sa o descriu. Cu partea in care a luptat atat de mult, atat de frumos...
Mi-e dor de ea la fel de mult ca si acum 9 ani. Ma doare la fel de mult. Cui sa spun? Nu mai eram un copil, intr-adevar, dar... Toata lumea s-a schimbat de atunci, toate lucrurile, toate gandurile...
Si am visat-o atat de rar! La inceput o visam inchisa dupa niste gratii, trista... Trebuia sa-i dau drumul... Apoi am visat-o rar, foarte rar.
Toate greselile pe care le-am facut fata de ea... Nu ma dor, pentru ca stiu cat de mult ma iubea. Atat de mult ne iubea!

Ce naiba...

Am primit un rulou cu crema de vanilie si nu mai pot judeca limpede...
Cum sa molfai si sa scriu in acelasi timp chestii?
Ma straduiesc.

Sa revin... Ce naiba sa ma fac eu? Cu copila. Atatea dileme la 4 ani jumate, atatea suparari... Imi zice "mami, eu am probleme si tu ma certi?" Si nici macar nu o certam, incercam sa o linistesc...
Ea vrea tot timpul sa faca ceva sa ma "imbucureasca"... I-am spus ca eu sunt fericita ca o am pe ea, nu trebuie sa faca ceva neaparat... Dar ea nu se lasa.

Ma gandeam, ca sa ma autolinistesc, ca e bine poate ca are aceste dileme (de ce mi se intampla mie, de ce eu n-am facut asta)... O intaresc poate chestiile astea... Nu mai stiu ce sa cred. Poate nu. Dar vreau din tot sufletul sa o ajut, nu vreau sa o ranesc. Nu strig la ea, Doamne fereste nu dau in ea, o las sa-i treaca - nu-i bine, o mangai sa o consolez - nu-i bine, ii explic - nuuuu. Ii povestesc chestii de cand eram eu mica, ce pateam, ma asculta, ma mai pune sa-i zic odata. Dar cand vine randul ei sa-mi zica ce-a suparat-o, ce nu-i place (la gradinita, normal, acolo e buba) - nimic, lasa-ma-n pace, am treaba, din-astea.
Ce ma fac?

Edit cum se zice:
Incep sa ma prind (da se pare ca ma prind greu...). Exact ceea ce vreau sa fac eu i se intampla si ei... Adica vrea SA FACA CEVA CA SA...
Ar trebui sa incetez.

TACEREA

In viata mea de pana acum am tacut mult si de multe ori, cand ar fi trebuit sa spun ceva.
Si totusi tacerea exprima mult mai multe...
Uneori era revolta, alteori neputiinta ori acceptare... Cateodata era intelegere, alteori nestiinta...
Si acum imi place sa ascult... Pentru ca tacerea ma face de fapt sa ascult, sa AUD.
Asa cred eu.
In sfarsit tendinta mea de a nu spune nimic nu ma mai complexeaza.

Si dereglarile astea de limbaj ma irita atat de mult! Nu mai stim sa spunem servici, prajituri, cumparaturi, amu zicem job, muffins, shopping...

Ia sa tac eu din nou... Ce bine e.

Azi am chef sa ma distrez

Da cu cine?

Ce-ar fi sa deschid o discutie, cu colegele mele care vorbesc despre muraturi, dressingu de la vila si "Ingerasii" despre... aberatia de sfericitate. Ca si cum in mijlocul lor a aterizat o mare savanta... Hi, hi!
De fapt doar cautam poze noi de la Hubble si am recitit despre oglinda lui.

In fine, ce frumos e Universul! E frumos sa vezi cum se imbratiseaza doua galaxii... Care de fapt e o catastrofa, dar e frumos.

N-am mai ras demult, n-am mai dansat demult, nu m-am cherchelit demult. Pai ce viata-i asta?

Frumoasa. Simpla. Prea simpla?

Tineretea mi-am pierdut-o macinata fiind de complexe. Acum la maturitate imi pare tare tare rau. Eram frumoasa, desteapta, aveam di toati... DE CE?
Fetitei mele TREBUIE sa-i dau incredere in ea. S-o fac sa aiba mare incredere in ea.
Inca nu stiu cum.
Ma gandesc.
E o minunata dar deja cateodata plange si spune ca ea e urata, ca n-o place nimeni... de unde astea?
Hmmmm.

Ecou II

Cat de mult trebuie sa... Cat de "pe fata" trebuie si e sanatos sa-ti manifesti iubirea fata de cineva? Eu as spune ca asa, cu toata fiinta... Dar...
Copilei mele imi pare ca i-am creat un fel de dezechilibru sentimental, din prea multa afectiune. Daca apare un alt copil care mangaie acelasi caine cu ea, iar cainele, firesc, se gudura si pe langa celalalt copil, e bai mare. Dar maaare. Intrebarea, fireasca pentru scumpa mea e: asa-i, mami, ca pe mine ma iubeste Toto [cainele] cel mai mult???? Fara sa mai astepte raspunsul, da in plans si-si raspunde singura:"nuuuu, nu pe mine ma iubeste cel mai mult!!!!!"
Suferinta a durat, pe ceas, peste doua ore. Cersind mangaieri, ca si cum ar duce lipsa(!!), cu chestii de genul "mami, nu pot sa ma linistesc, mangaie-ma si spune-mi ca ma iubesti!!!".
Toate aceste chestii le fac foarte des, de cate ori imi vine (fara sa o fortez)... De unde oare reactiile astea, nu prea inteleg...
Nu prea stiu ce sa-i spun, sa inteleaga si sa nu mai sufere.

Sa nu-i mai arat atata iubire?? Ea asteapta acum din partea tuturor aceeasi atentie...

Ecoul iubirii mele pentru ea.

E bine.

Am reusit... Va fi mai bine? Eu cred ca da, poate vine si linistea aceea pe care o astept demult.
Poate voi scrie mai frumos, mai bine, mai profund (oricum, postarea ecou ramane in top)... Nu ma pot abtine, de fiecare data ma iau peste picior...
Acum ma gandesc ca voi scrie doar dincolo, la si despre fetita mea. Aici nu mai am cursivitate, nu mai leg bine cuvintele (desi n-am "servit" nimic).
Adevarul e ca nu mai am tare multe dileme existentiale. Stiu ce vreau, stiu implicatiile, stiu multe hi,hi.
Da tot mi-e un pic frica...