O poveste

Incerca sa danseze, voia sa ma inveseleasca, draga de ea. Ii priveam cu atata drag picioarele subtiri, ca de copil, atat de fragile... Aproape transparente, se intrezareau chiar si nenorocitele acelea de tije... Cat o chinuisera! Erau la un moment dat ca niste carlige cu varfurile-ntoarse in afara, spargand pielea, ranind-o... Ce tortura mai mare ar putea fi? Dar a fost. Muult mai mare...
Ii priveam cu atata drag chipul frumos, ochii limpezi si plini de iubire... Acea esarfa nu-i acoperea marginea acelui gol in locul tamplei. Dar era asa de frumoasa!
Stiu ca i-am promis sa-i scriu o carte... O poveste frumoasa... Cea mai frumoasa poveste ar fi povestea vietii ei. Fara partea cu boala, fara sa o descriu. Cu partea in care a luptat atat de mult, atat de frumos...
Mi-e dor de ea la fel de mult ca si acum 9 ani. Ma doare la fel de mult. Cui sa spun? Nu mai eram un copil, intr-adevar, dar... Toata lumea s-a schimbat de atunci, toate lucrurile, toate gandurile...
Si am visat-o atat de rar! La inceput o visam inchisa dupa niste gratii, trista... Trebuia sa-i dau drumul... Apoi am visat-o rar, foarte rar.
Toate greselile pe care le-am facut fata de ea... Nu ma dor, pentru ca stiu cat de mult ma iubea. Atat de mult ne iubea!

Ce naiba...

Am primit un rulou cu crema de vanilie si nu mai pot judeca limpede...
Cum sa molfai si sa scriu in acelasi timp chestii?
Ma straduiesc.

Sa revin... Ce naiba sa ma fac eu? Cu copila. Atatea dileme la 4 ani jumate, atatea suparari... Imi zice "mami, eu am probleme si tu ma certi?" Si nici macar nu o certam, incercam sa o linistesc...
Ea vrea tot timpul sa faca ceva sa ma "imbucureasca"... I-am spus ca eu sunt fericita ca o am pe ea, nu trebuie sa faca ceva neaparat... Dar ea nu se lasa.

Ma gandeam, ca sa ma autolinistesc, ca e bine poate ca are aceste dileme (de ce mi se intampla mie, de ce eu n-am facut asta)... O intaresc poate chestiile astea... Nu mai stiu ce sa cred. Poate nu. Dar vreau din tot sufletul sa o ajut, nu vreau sa o ranesc. Nu strig la ea, Doamne fereste nu dau in ea, o las sa-i treaca - nu-i bine, o mangai sa o consolez - nu-i bine, ii explic - nuuuu. Ii povestesc chestii de cand eram eu mica, ce pateam, ma asculta, ma mai pune sa-i zic odata. Dar cand vine randul ei sa-mi zica ce-a suparat-o, ce nu-i place (la gradinita, normal, acolo e buba) - nimic, lasa-ma-n pace, am treaba, din-astea.
Ce ma fac?

Edit cum se zice:
Incep sa ma prind (da se pare ca ma prind greu...). Exact ceea ce vreau sa fac eu i se intampla si ei... Adica vrea SA FACA CEVA CA SA...
Ar trebui sa incetez.

TACEREA

In viata mea de pana acum am tacut mult si de multe ori, cand ar fi trebuit sa spun ceva.
Si totusi tacerea exprima mult mai multe...
Uneori era revolta, alteori neputiinta ori acceptare... Cateodata era intelegere, alteori nestiinta...
Si acum imi place sa ascult... Pentru ca tacerea ma face de fapt sa ascult, sa AUD.
Asa cred eu.
In sfarsit tendinta mea de a nu spune nimic nu ma mai complexeaza.

Si dereglarile astea de limbaj ma irita atat de mult! Nu mai stim sa spunem servici, prajituri, cumparaturi, amu zicem job, muffins, shopping...

Ia sa tac eu din nou... Ce bine e.

Azi am chef sa ma distrez

Da cu cine?

Ce-ar fi sa deschid o discutie, cu colegele mele care vorbesc despre muraturi, dressingu de la vila si "Ingerasii" despre... aberatia de sfericitate. Ca si cum in mijlocul lor a aterizat o mare savanta... Hi, hi!
De fapt doar cautam poze noi de la Hubble si am recitit despre oglinda lui.

In fine, ce frumos e Universul! E frumos sa vezi cum se imbratiseaza doua galaxii... Care de fapt e o catastrofa, dar e frumos.

N-am mai ras demult, n-am mai dansat demult, nu m-am cherchelit demult. Pai ce viata-i asta?

Frumoasa. Simpla. Prea simpla?

Tineretea mi-am pierdut-o macinata fiind de complexe. Acum la maturitate imi pare tare tare rau. Eram frumoasa, desteapta, aveam di toati... DE CE?
Fetitei mele TREBUIE sa-i dau incredere in ea. S-o fac sa aiba mare incredere in ea.
Inca nu stiu cum.
Ma gandesc.
E o minunata dar deja cateodata plange si spune ca ea e urata, ca n-o place nimeni... de unde astea?
Hmmmm.

Ecou II

Cat de mult trebuie sa... Cat de "pe fata" trebuie si e sanatos sa-ti manifesti iubirea fata de cineva? Eu as spune ca asa, cu toata fiinta... Dar...
Copilei mele imi pare ca i-am creat un fel de dezechilibru sentimental, din prea multa afectiune. Daca apare un alt copil care mangaie acelasi caine cu ea, iar cainele, firesc, se gudura si pe langa celalalt copil, e bai mare. Dar maaare. Intrebarea, fireasca pentru scumpa mea e: asa-i, mami, ca pe mine ma iubeste Toto [cainele] cel mai mult???? Fara sa mai astepte raspunsul, da in plans si-si raspunde singura:"nuuuu, nu pe mine ma iubeste cel mai mult!!!!!"
Suferinta a durat, pe ceas, peste doua ore. Cersind mangaieri, ca si cum ar duce lipsa(!!), cu chestii de genul "mami, nu pot sa ma linistesc, mangaie-ma si spune-mi ca ma iubesti!!!".
Toate aceste chestii le fac foarte des, de cate ori imi vine (fara sa o fortez)... De unde oare reactiile astea, nu prea inteleg...
Nu prea stiu ce sa-i spun, sa inteleaga si sa nu mai sufere.

Sa nu-i mai arat atata iubire?? Ea asteapta acum din partea tuturor aceeasi atentie...

Ecoul iubirii mele pentru ea.

E bine.

Am reusit... Va fi mai bine? Eu cred ca da, poate vine si linistea aceea pe care o astept demult.
Poate voi scrie mai frumos, mai bine, mai profund (oricum, postarea ecou ramane in top)... Nu ma pot abtine, de fiecare data ma iau peste picior...
Acum ma gandesc ca voi scrie doar dincolo, la si despre fetita mea. Aici nu mai am cursivitate, nu mai leg bine cuvintele (desi n-am "servit" nimic).
Adevarul e ca nu mai am tare multe dileme existentiale. Stiu ce vreau, stiu implicatiile, stiu multe hi,hi.
Da tot mi-e un pic frica...

Ecou

Copii de...

De ce unii dintre noi ne-am trezit, in prag de 40, fara prea multe acumulari materiale, unii chiar n-avem "locuinta-proprietate-personala", altii au apartament-garsoniera-data-in chirie-teren-casa-in-constructie"? Nu-i frumos sa te compari, dar ei ne judeca pe noi, iar noua nu ne prea pasa.
Asa am fost crescuti, am avut ca valori cu totul alte chestii si-atunci, nu ne-am mai pus serios problema. Pentru ca nu era, mai demult, o problema.
Acum e.
Noi am ramas cu: bunul simt (mai e bun la ceva?), cartile citite, scolile facute...
Am fost crescuti fara sa ne facem griji pentru ziua de maine, fara sa ne masuram realizarile in terenuri, masini, apartamente, nu era ceva important... Pe luna, mama cumpara cel putin zece carti, nu punea bani deoparte sa ne faca noua casa... Si sunt foarte mandra de mama mea. De la ea am colectia "Magazin istoric", de la ea am valori pentru care ar trebui sa umblu cu nasul pe sus, dar n-o fac, tot datorita ei. Si sunt mandra, sunt foarte mandra de felul in care am fost crescuta. Doar ca nu mi-a fost usor, dar altfel n-as fi avut ce am acum: un suflet plin plin de iubire. Si vad putine astfel de suflete in jurul meu, foarte putine.
Grija lor, a parintilor unora dintre noi, nu era focalizata pe "valorile de azi" ci tocmai pe valorile pierdute azi. Tot spun "unora", da, pentru ca din aceeasi generatie cu mine, multi au gandit, au actionat altfel, au acumulat, au fost concentrati pe a aduna, crescuti fiind in acelasi regim... Pana la urma, amprenta locului unde te nasti este si ea foarte importanta. M-am nascut intr-un Oras, da, cu o mare, dar m-am mutat, de copila, intr-un loc-devenit-oras... Alti oameni, alte prioritati.
Eu ii respect, da, chiar ii respect si nu-i judec, ii admir chiar... Buuun, dar sa ma lase dom'le atunci in pace! Macar atat! De ce sa ma judece ei pe mine? Fiecare cu-ale lui si am si eu destule, in suflet... Doar ca asta nu se masoara, nu?
Bun simt, respect, cultura, iubire, familie...
Mi-era dor sa ma gandesc la astfel de cuvinte, sa le folosesc, sa le scriu, sa le vad...

Daca si cu parca

Daca imi iese figura va fi mai bine. Pe de-o parte.
In intelepciunea mea (si asta, dobandita in urma experientelor de-zi-cu-zi) - iar ma iau peste picior! - am ajuns la concluzia ca, chiar si atunci cand e de chiuit de bucurie, atitudinea potrivita e pastrarea calmului, a linistii, a echilibrului interior (pe care daca nu-l ai sau e plecat la plimbare in momentele acelea... aici nu mai stiu; teoria e incompleta).
Cu aceasta atitudine, zic eu, eviti sa dai cu barba-n masa sau mai frumos spus, esti sigur ca nu-ti vei insela asteptarile, dat fiind faptul ca nu te mai astepti la nu stiu ce mare scofala...
Parca - acest cuvant, repetat de mai multe ori - incercati! - isi pierde intelesul... Asta pentru ca zgomotul de burghiu de deasupra mea ma impiedica sa mai gandesc, sa mai scriu, sa orice.

N-am chef sa pun titlu!

Sunt foarte nervoasa de ce ea, prietena mea cea mai buna, nu vede lucrurile asa cum le vad eu.
Asta e o dovada de sinceritate din partea mea, faptul ca scriu asta. Da, e bine cum gandesc eu, nu cum o face ea. Si nu ma asculta, da deloc...
Acum sufera iar si iar, din nou... Pentru ceva ce NU MERITA. Ceva, cineva...
Dar e enervant ca nu pot sa fac nimic, nu pot s-o scot din starea ei de tristete... Nu se poate, trebuie sa fie ceva, nu stiu eu cum sa o iau, ce sa-i spun... Nu se mai vede pe ea, izolarea ei, nu mai vede nimic... DE CE? Ce ma fac eu cu ea? Ce-as face eu in situatia ei?
Ce texte...

O sa ma rog pentru ea, sa-i fie mai bine, sa se linisteasca... Asta o sa fac. Si nu mai merg sa vorbesc cu ea nervoasa. O sa fiu calma. Si vesela.

De ce nu ne invata nimeni, de mici, cum sa fim prieteni? Cum sa ajutam un prieten, ca noi ne straduim, dar...
Ce sa ne-nvete, ce aberatie! Asta-i un talent, un dar pe care-l au putini...

Prin buzunare

Ma simt pretioasa astazi. Asa, cu 5 lei bani de buzunar...
"N-am vrut sa te supar" a fost un dar nepretuit, o victorie (de ce sa n-o spun?), a facut enorm.

Ma au in suflet, ei, dragii mei... Si-am regasit cate-o bucatica din mine la fiecare in suflet. Fiecare are cate-un buzunar plin de mine, de iubirea mea. Acolo e. Cel mai mare buzunar e la iubita mea fetita si ea nu se teme sa-mi arate cat de mult ma pretuieste. Asa ca, as plange si azi, dar de bucurie...

De ce NU MA VEDE?

Pentru ca daca m-ar vedea cu-adevarat nu ar mai face asta, nu l-ar mai chinui atatea temeri, frici, FARA MOTIV... Sunt atat de sigura pe sufletul meu!!! Si stiu ce vreau, nu vreau altceva, vreau ce vrea fetita mea scumpa... Nu pentru ca vrea ea, pentru ca asa simt si eu... Vreau armonia clipelor sa devina armonia anilor ce-i avem de trait impreuna...
Si nu pot sa nu plang, nu pot. Pentru ca mi-e si mie frica: daca nu pot sa schimb asta NICIODATA? Daca temerile nu pleaca, daca se-nmultesc? Ale lui, cu-ale mele ma descurc extrem de bine, dar el cu-ale lui nu, nu le poate controla, le vad cum sporesc, chiar si asa, nealimentate...
Si-acum cand plang suna telefonul si se-ntampla ce-astept de ieri, de o vesnicie: e vocea lui, a celui pe care-l iubesc. IN SFARSIT! Ala rau din el, cu vocea aspra, plecat-a, in cele din urma.
Da tot mai am un nod in gat. Si nu mai plang. Deja zambesc...
Ma bucur.
Ma bucur ca nu sunt complicata. As declansa dezastre daca n-as fi asa...
Asa usor se-ntampla despartiri, asa de multe...

Cum e posibil?

Sa superi pe cineva - da rau!!! - si sa nu ai habar ce ai facut. Sentimentul de neputinta amestecat cu revolta e criminal. Te tot intrebi: dar ce-am facut? Ce-am facut? Incredibil de frustrant.
Apoi, te hotarasti sa dai inapoi. Si totusi, nu poti, nu vrei sa accepti ca ai facut ceva RAU, pentru ca tu STII ca nu ai facut pur si simplu. Si pentru asta, ai dat inapoi degeaba. Scena continua.
Speri ca noaptea e un sfetnic bun, macar un detergent universal ce spala toate relele de cu o zi inainte. Nooo, nu-i asa. Astfel, te simti stors de cu dimineata. E tare, tare obositor. Nu mai poti nici sa te framanti, ce sa mai faci... Traiasca telefoanele! Suni. Aceeasi atitudine. Te asteptai sa fi functionat sfetnicul ori macar detergentul... Nici nu-ti mai pui problema asa cum fusese de fapt. Ca de fapt NU TU trebuia sa suni, pentru ca NU TU ai gresit...
Parca n-as mai vrea sa functioneze legea asta a echilibrului... Chiar mi se intamplase ceva bun, ceva frumos si m-am gandit atunci: cu ce platesc astazi?
Sa ma gandesc ca e o.k., nu e chiar asa rau...
Dar sa ma doara sufletul pentru NIMIC? Nu vreau! Nu mai vreau.
Daca as sti cum sa "gestionez" asemenea situatii... Adica cumva tot eu sunt de vina. Incredibil.

Poveste

A fost odata (dar nu ca niciodata) o fetita. Cu sufletul plin de vise, de emotii, de temeri... Atat de multe vise! Insa temerile i le ucidea, rand pe rand, zi de zi... Si totusi, se nasteau din nou, alte si alte vise... Da nici temerile nu se lasau. O vreme, au fost mai puternice. O vreme... Cam treizeci si ceva de ani. Pana cand...
Acum este mama. Doar asa a invatat sa nu mai lupte cu temerile ei. A invatat sa traiasca cu ele. Sa le accepte. Pentru ca erau infinit de multe. In momentul in care le-a acceptat... Eeeeei, in momentul acela... Nuuuu, n-au disparut. Dar a inceput iar sa viseze! Si era atat de bine, atat de placut!
Viseaza si acum.
Sunt eu. Si nu mai pot continua.
Dar sunt foarte fericita ca sunt mama. Nici un vis de-al meu nu se ridica la inaltimea acestei minuni.

Fuck what you heard!

Da, da, piesa de piesa, cu latraturi si versuri agresive rau, data la maxim... Simteam ca-mi canta ei - negrii aia cu lanturi, cum mi-i inchipuiam eu - furia, revolta din mine... Doamne, ce bine m-am simtit! Adevarata muzica terapeutica...
Asa m-a prins momentul.

Iar nu pot sa scriu, mi-e teama, dar nu stiu de ce... De mine cel mai mult, sa nu ma vad cu adevarat poate...

Si ce tare ma iubeam ieri, alaltaieri...

FOR ME, WITH LOVE

Pentru ca incep sa ma iubesc. Tare de tot, asa cum merit. Si-atunci, sa mai scriu, ca pe vremuri. Scriam mult, frumos (pentru mine), eliberam dopamina (ha, ha...). Azi toata lumea scrie, de toate, despre toate. Stau si ma intreb: mai, dar astia mai citesc? Da sa CITEASCA, adica sa citeasca carti - ce, acum mi-am dat frau liber, nu evit cacofonii, ironii, din-astea.
Nuuu toti, dar cei cu: serviciu, familie, copil mic si fara: menajera, sprijin de la bunici, vecini etc. ??
Pot sa zic, imi permit sa zic ca nu am timp si aici, daca nu ai timp, esti gata, scrii tu, asa, apoi recitesti si iti dai seama ca esti varza pe langa multi, chiar daca mai demult nu erai, exprimarea curgea liber...
Si-atunci noi astia nu mai scriem, nu ne bagam prea mult. Citim, admiram, dar ne si enervam. Atatia oameni destepti, pe bune, ascunsi dupa ecran, butoneaza in nestire, emit adevaruri, frumuseti, minunatii... Pe degeaba.
Unde sunteti? Schimbati ceva! Aratati-va!
Au iesit in fata toti tampitii. Iar voi?
Poate ca e prea tarziu. In viata asta nu. Va irositi si va stingeti incet, voi, oameni culti, cu bun simt, de la care ar avea de invatat copii nostri. Pentru ei mi-as dori ca voi, cei despre care vorbesc eu acum, sa iesiti in fata si sa ramaneti acolo, integri.
Doar cativa, la ore imposibile la televizor sau in articole bine ascunse prin ziare... Asa, ca sa nu cumva sa rasara un pic de lumina... Si de se iveste un coltisor de adevar, sa poata fi cu lejeritate strivit...
Cum sa-mi permit sa-mi educ copila cu bun simt? Prefer sa o invat ce inseamna echilibrul, e mult mai sanatos, cred eu: ai facut rau, cumva ai grija ca ti se va intoarce... Ai primit o palma, da-o inapoi, ca intr-un fel ii faci celuilalt un bine, nu i se intoarce pe alta cale, mai rea... Plangi, sufera, dar nu prelung, transforma-ti sentimentele si exerseaza sa poti face asta singur, fara ajutor. S-o faci pur si simplu, fara sa suni un prieten, fara sa-ti pui piesa preferata, fara cioco-boco... Dupa ce te-ai linistit, apoi fa toate astea. Savureaza-ti victoria...

Toata lumea e scarbita?...Hmm!

Nu ca as fi eu nu stiu cat de optimista, dar deja nu mai am rabdare sa citesc atatea si atatea.... Hi, hi, pe multi i-as supara de-ar citi, dar n-am public larg.
Ce tampenii se dau la televizor, ce prostie de muzica se difuzeaza, ce prosti sefi avem, ca naspa e mancarea, ce tara de cacat... Imi vine sa strig: dar mai TERMINATI odata! Da, asa e, toti vedem - sau, ma rog, aproape toti, ca doar nu suntem asa de tampiti, noi, marea masa - dar AJUNGE. Luati o pauza. Poate ca aveti prea mult timp sa analizati totul, poate unii au chiar datoria sa o faca - o fi asta serviciul lor - dar gata. Ca nici nu rezolvati nimic, nici nu mai aveti ceva nou de spus lumii... Dar, sigur, continuati sa va lamentati si, culmea!, viata merge inainte, TOT ASA.
Ce zic eu? Nici eu nu zic, de fapt, nimic.
Doar ca se exagereaza, ca starea de spirit a "iluminatilor" Romaniei este jalnica si inutila. Nu foloseste la nimic, nu foloseste nimanui. Totul - acest tot rezumandu-se de fapt la un amalgam de replici spuse sau scrise cu maiestrie - totul, ziceam, se petrece de fapt intre ei, intre "iluminati"; dupa lansarea unei chestii, urmeaza invariabilele: m-ai lasat masca, ce tare esti, exact asta voiam sa zic si eu, esti cel mai bun etc, etc...
Cand, fata in fata nu cu calculatorul ci cu omul de rand, iaca, "iluminatul" realizeaza ca si el, nenorocitul, limitatul (omul de rand, desigur) e sictirit, sictirit rau, dom'le. Pai de ce, pai cum indrazneste, de ce nu-i tot un zambet, ce atitudine-i asta, mai? Ce dileme existentiale are asta, cand habar n-are de nimic, ce probleme poa sa aiba?
Are exact atitudinea ta, "iluminatule" si intelege, cred, la fel de multe, hai, fie, aproape la fel de multe. Doar ca nu distinge falsul la fel de bine, sclipirea aceea din "Dansez pentru tine" e reala pentru el, care nu a avut acces la nestemate veritabile...

Oricum, m-am dat in gat pe mine... Nu, nu sunt io illumintata, but: mi-am adus brusc aminte ce scriam de reclama cu tara, tara, vrem fundashe!... Da, critic si eu. Dar acu m-am saturat.
Caut lucruri bune. Si frumoase. La oamenii din jurul meu. Da le observ si pe cele nasoale. Si le judec. Apoi le iert, le uit.

O vreme. Pana cad iar in butoi.

Asa cum spuneam: nu spun de fapt nimic. Sictirismul continua. Insa - pana acum fiind inofensiv - incepe sa dauneze. Tot mai multi oameni tristi, morocanosi si inraiti.
Ce folos?

APRILIE

Aprilie, ce nebunie! Ziua mea, ziua fetitei mele, vine primavara, sarbatori, cumparam patut nou, bicicleta noua, treninguri...Multe, multe evenimente.Imi lipseste ceva? Daaa, as vrea mai multa energie si mai mult timp... Sunt o mica planeta, ma invart si eu in jurul soarelui meu... Niste prieteni in sistem mi-ar mai lipsi. Doar cateodata simt aceasta lipsa...Si totusi... Mai exista si altfel de viata, altfel de mame. Cu sapte copii la 40 de ani, copii cu varste intre 2 si 20 de ani... Toti cuminti, curati si speriati ca primesc bataie daca fac prostii... O mama care nu se plange niciodata de lipsa banilor, de treaba multa, fara masina automata de spalat, fara blog... Copii care - TOTI - sunt respectuosi, modesti, atenti unul la celalalt... Fetita de 7 ani o ingrijeste pe cea de 2 anisori... Dar totusi, e si ea doar un copil!!! O scapa un minut din vedere, jucandu-se si ea... Micuta cade intr-un loc periculos (o groapa de "mustar" cum se zice la tara), e recuperata, dar cea "mare" nu se poate opri din plans... Era responsabilitatea ei!Cred ca merita tot RESPECTUL. Si mama si copiii.Poate gresesc, poate ca mama ar trebui pusa la zid pentru metodele dure folosite...Ce-ati face in locul ei? Intreb si eu, asa, virtual... Ma intreb eu pe mine, ce-as face? Ca, deh, noi suntem "in criza" - referitor la partea cu "nu se plange niciodata"Eu? Plang pe ascuns atunci cand nu ma stapanesc, ridic tonul si o fac sa planga pe iubirea vietii mele, fetita mea... Sau o fac sa strige si ea la mine... Ma plang uneori ca eu le fac pe toate...Sa-mi fie rusine. Zic eu. Si imi este.Pentru a rezista ca femeia din povestea de mai sus, trebuie o anumita doza de INDIFERENTA. Atat cat este sanatoasa (nu stiu cat, 5 grame, 10 grame...). As avea nevoie si eu de un pliculet...

Defectele mele

Despre defectele mele: is muuuuuulte... Ma enervez prea repede, prea des. E cel mai nasol dintre defectele mele. Dupa ce-mi trece, ma enervez de ce m-am enervat.
Duc lipsa de fraze pompoase, care - im muuuulte situatii - sunt binevenite si bineprimite. Atunci ma blochez si - logic - ma enervez. Si tac. Tac, fir-ar sa fie, iar in mine fierb. Fierb cuvinte si sentimente, cu tot felul de ingrediente.

Pai, nu mai am timp. O fi si asta un defect de-al meu. Ca nu-mi organizez bine orele din dotare. Ca ma culc dupa unu si ma trezesc inainte de sapte... Si sunt obosita rau si... ma enervez.

Sunt mandra de mine, in sinea mea. Dar plec capul. Si ma enervez. Dar tot in sinea mea. Rar, rabufnesc. Si se uita toti la mine, siderati. Parca-i aud gandind: "Ia te uuuuita! Ce-are asta?", nemaicontand faptul de la care ar fi pornit totul.

Dar lucrez la toate astea.

Despre ziua de astazi

Intai: April, daca citesti, sa stii ca eu nu mai pot intra pe blogul tau. Si chiar imi pare rau. Oi fi facut ceva gafa ori ce?
Orice am facut n-a fost cu intentie rea. Si imi cer scuze. Ne impacam? Sper.

Apoi: ma dispera titlul. De ce trebuie? Si etichete si liste...
Astea nu-mi plac poate pentru ca nu sunt o persoana prea organizata.
Deja la titlu imi vine sa scriu 1,2,3 etc.

Despre ziua de astazi: mohorata, uda, cu lume morocanoasa... Ma uit pe geam, oameni cu umbrele (de fapt eu vedeam de sus doar umbrelele), cele mai multe negre, gri, visinii... Si-mi vine-un gand bun: daca ar exista doar umbrele viu colorate, culori tipatoare: roz, verde, galben, mov... La fel, masini, cladiri, haine, pantofi si genti... Asa, ca-n reclame care tre sa ne transmita o stare de bine... Am obosi de-atatea culori?
Eu nu cred. Am fi mai veseli.

...

Of ca n-am timp dar trebuie un pic sa scriu.
Pentru mine asta e un exercitiu. Exercitiu de vorbire. Sa vorbesc cu mine, ca n-am cu cine altcineva. Glumesc. Cu cine mai vrea (cu April).
Aseara am ras mult. Cu copila mea. Am cantat, m-am uitat la televizor... Se uita mirata la mine, dar ma lasa in pace, nu facea ce face cand, tot timpul (in afara de cel in care ma ocup de ea - si ma ocup mult! sau nu?), tot timpul in care imi gasesc ceva de facut (sau chiar sunt atatea de facut??). Cand fac ceva - treburi casnice - ma cheama intr-una, ma tot intrerupe... Acum nu. M-a lasat sa STAU, desi era surprinsa...
Apoi ne-am distrat. Am dansat pe pat, am cantat aiurea si ne-am strambat mult: eu eram o baba, ea musca dintr-un mar imaginar pe care i-l dadea baba, ea lesina, baba se transforma in print, ii dadea un pusic, ea se trezea fericita... Apoi au venit, pe rand, toti monstrii: de gadilat, de pupat si de mangaiat.
A adormit, cu greu, intr-un tarziu, dupa povesti cu Pegas, cu un catelus, cu soba fierbinte, cu orice doar sa mai fie...
Am adormit si eu, cu sufletul plin. De Multumire.

IERTARE

Imi cer iertare de la lume, de la lumea asta mare. De la toti pe care i-am ranit cu gandurile mele ieri, alaltaieri si in multe alte zile...
M-am eliberat, aici, de furie, de neputiinta.

Aveam candva un suflet atat de frunos... Apoi nu stiu ce s-a intamplat cu mine. Nu e nimeni de vina... Ma gandeam sa dau vina pe timpul trecut, pe ceva lipsa din organism de ceva, pe ceva, orice...

Imi vreau frumusetea sufletului inapoi.

Nu mai am loc in sulfet

Azi am mult de scris. Am gresit iar. Am vrut sa pun piciorul in prag. Am vrut sa fac ce vreau. SA FIU> A urmat un dezastru. Nu gasesc inca drumul bun. Intre timp, copilul meu, fetita mea creste. Si vede. Dar mai ales SIMTE. Mai mult decat intelege, mai mult decat invata. Simte. Si simte tot. Iar noi doi, parintii lui, suntem "atat de minusculi" in fata ei, in fata mintii si a sufletului ei! Si totusi, avem "dreptul" asta de a o influenta, de a-i influenta DEFINITIV viata, gandirea, comportamentul.
Acuma plang. O sa mai scriu mai tarziu.
Nu mai am loc in suflet? Pentru lacrimi... Le curg aici, ca unde altundeva?

Ce frumos! Cineva crede ca nimeni nu are nici o problema cu mine... Ar fi frumos. Dar MULTI au o problema cu mine, chiar si el, care zice ca nu ma judeca, dar ma judeca de ce ma judec eu pe mine...

Totusi, m-am mai intarit de la ultima editare... Asta o fi scopul.
Problema e ca, nefiind un om SINGUR, nu poti SA FII. Automat, provoci frustrari. Doar daca ai reusit sa gasesti jumatatea perfecta, ceea ce nu exista (ceva tot pica atunci cand tai in jumate... si nu se mai lipeste perfect never).

Ziceam ceva de echilibru mai jos... Si acum stiu, cred: doar oamenii singuri sunt echilibrati. Si de-aia sunt singuri. Si nu sufera pentru asta. Poate doar uneori. Dar nu de-aia sunt echilibrati. E o povara de dus: LIBERTATEA.

Da, invat din experientele mele... Dar cum asimilez? Altfel decat altcineva, adica in felul meu... Si am un mod gresit de asimilare, cred... Deoarece viata mea nu merge inspre mai bine.

Problema mea e ca inca mai vreau SA FIU. Iar ca sotie, ca mama si ca fiica provoc un muuunte de frustrari. Ca sora, nu. Uraaaa! Da nu le provoc ca impun eu chestii...

Aha, incep sa-mi vad paiul din ochi, imeeens! Cum vreau eu sa fiu nu-i bine.
Si ma judec si tot ma judec, pana cand o sa am liniste in suflet si in cap. Putin echilibru as vrea, nu mult. Si sa nu mai pun atatea la suflet...
Sunt un om simplu, cu multe defecte. Dar nu cred ca imi lipseste curajul, zic eu...

Ma gandeam sa sterg... postarea de acolo. Greselile - inca nu s-a inventat radiera pentru ele.
Sunt furioasa. Pe toata lumea.

Daca azi n-ar fi vineri....

Atunci n-as face liste de cumparaturi, nu m-as gandi ce program imi fac cu micuta mea...
Ce bine ca e vineri!!!!!!
Oare ce simt oamenii singuri vinerea? Tristete, plictiseala... N-as vrea sa fiu in locul lor. Poate totusi ca unii simt liniste. Acei foarte echilibrati. Desi nu prea suna bine "foarte echilibrati". Adica ori esti ori nu esti echilibrat, n-ai cum sa fi "foarte"...
Mi-ar placea tare mult, de fapt tanjesc dupa echilibru. Echilibrul acela din suflet si din minte... Ar fi grozav sa-l am. Ma macina nelinisti si frici nejustificate, fara sa le pot stapani... Si in acelasi timp ma umplu de bucurie niste lucruri atat de neinsemnate, niste fapte atat de marunte... Pentru unii, pentru mine nu. Sunt atat de fericita in ziua in care suntem toti sanatosi, veseli, le fac ceva bun sa manance si stam toti impreuna, in camera noastra mica...
Asta e seara mea de vineri perfecta.
Sa mai scriu...
Despre ce pot scrie oameni atat de simpli ca mine? Deja parca ma bat cu caramida-n piept, dar nu-i asa. Nu-i usor sa fii simplu, nu am fost de la inceput asa...
Da, da, e o realizare. Mi-am redus nevoile, dorintele, aspiratiile pana la nivelul la care sunt capabila sa le infaptuiesc. De acum incolo ar trebui sa fie mai usor...
Nu inseamna ca nu mai visez...

Nu ma uit la televizor

Chiar. Nu ma mai uit.
La Minimax, sa vad ce are de invatat de acolo fetita mea.
In rest, nu ma mai uit. Bravo mie.
Doar ca sunt pe dinafara la discutiile despre politica - dar asta nu-i politica si astea nu-s discutii - si ... cam atat. Ce am de pierdut? Si am reinceput sa CITESC! Incredibil.
Literatura, nu doar despre copii, cum sa-i cresti, cum sa-i hranesti.
Asa, din ultima carte citita, m-am autocatalogat - ironizandu-ma, pe bune! - drept "femeie cu preocupari putine" - ha, ha, cum le-o zice la cele care nu le au nici macar pe astea? - adica: familie, carti, muzica, scria acolo. Astea erau pe vremuri preocupari putine. Acum, femeile pe care le cunoasc eu au preocupari infime. Servici, cosmetica, coafor, iar servici, coafor, servici. Sunt rea... Nu-mi convine nimic... Ca si fetita mea, nu-i place nicicum la gradinita si-atunci m-am gandit sa o mut la alta... Asa si eu, tot imi schimb serviciul, da de...
Ca sa ma simt bine, in elementul meu, ar trebui sa schimb vremurile. Da, sa ma intorc in urma - asta e!, sunt depasita - sa se intoarca toata lumea in urma...
Cum Dumnezeu sa ma uit, atunci cand, in cele 5 minute pe care, totusi, le-am afectat privitului la tv, butonand, vad si raman siderata: "Tara, tara, vrem FUNDASHE!". Concurs de... funduri. Incredibil.
Doamne, cum sa imi cresc copila? E la faza in care respinge persoanele noi, se stramba, da raspunsuri socante (ce faci frumusico? Raspuns: cacat)... Eu ii spun ca nu-i bine, nu-i frumos, dar, de vreme ce sistemul meu de valori nu-i bun deloc pentru ceea ce traiesc...
Habar n-am. Ea va trai alte vremuri, traim noi deja alte vrenuri, altele decat cele pentru care am fost crescuti... Ce trebuie sa-i spun ca e bine?
As mai continua...

M-am saturat de tampenii

M-am saturat de tampeniile de la servici, de certurile astea stupide intre colege, de povestile lor stupide... Ce caut aici? N-avem nici un subiect comun... Ba da, despre copii, dar vorbim rar despre asta...
Despre ce sa vorbesc cu ele? Despre ce? Despre "Ingerasii"? Ce-o mai fi si asta?
Nu mai poooooot.
Infatuarea lor... Ma calca rau pe nervi. Ce tampenie!
De fapt doar eu sunt de vina. Ce caut aici? E din vina mea, e culcarea mea pe o ureche, ca nu ma mai intereseaza. Eu sunt stupida.
De trei ori acelasi cuvant... Cuvantul zilei pentru mine: stupid. In romaneste imi pare ca semnificatia lui inglobeaza muuult mai mult decat in engleza...

A doua oara

E mai simplu. A doua oara... Dar pana deschid blogul parca imi piere inspiratia, se duc cuvintele si gandurile frumoase, raman doar alea seci.
Nu ma las. Coplesita de timp si de probleme.
Azi, cand am vazut-o pe V, grabita, zgribulita, cu tigara aprinsa pe strada, trista... Alt om, e alt om de o vreme.
Merita?
DA!
Pentru ca mi-a spus ca e vorba de mama ei si de copilul ei.
Da, merita sa se consume pentru ei.
Dar, EA, merita?
Din pacate, nu cred ca cineva tine cont. Nu ma refer la Cineva, la Dumnezeu, de la care sunt convinsa ca vin doar cele bune.
Cred ca daca ne rugam destul de tare, El ne poate apara. Dar nu cred ca El ne cere sa ne fie frica... De EL. Nu de El, de rau trebuie sa ne fie frica.
Asa gandesc eu, simplu.
Si ma rog sa fim feriti de rau. De RAU mi-e frica. Nu de Dumnezeu.
Si totusi dupa ce-am scris asta imi vine sa zic "Doamne iarta-ma! Daca gresesc?"

Prima data...

Am vrut sa fac asta prima data cu zambetul pe buze, cu sufletul deschis...
De fapt o fac acum, cand pot.
Si azi n-am prea multe de zis.
Mai bine nu o faceam... Sau nu? Ha, ha... Toti gandim, toti scriem... Care mai de care. Ne simtim atrasi unul de altul, indiferent care de care. Doar sa fim conectati. Hai sa scoatem cat mai multe perle, hai sa concepem cele mai tari fraze, replici...
De ce trebuie titluri? Sa ne facem ordine in ganduri, in suflet si ordine printre prietenii virtuali.
Pe mine de fapt nu ma intereseaza decat cum as putea sa-mi cresc perfect copilul. Ceea ce nu se poate, o sa ziceti unii. Altii o sa ma trimiteti pe site-uri specializate.
Nu-i adevarat ca scrie fiecare pentru el. Ar scrie intr-un caiet, ar scrie intr-un doc pe propriul calculator...
Da, mie mi-ar placea sa mi se raspunda.
Am retineri sa nu scriu tampenii, sa nu fiu ridicola... Desi sunt ascunsa sub un nume stupid, sub un titlu insipid...
De ce?
Pentru ca habar n-aveam pe moment ce titlu sa aleg. Pentru ca imi place piesa.
Sunt bloggeri care scriu tare de tot. Da ce facem? Din cauza lor nu mai citim o carte... Ii cautam in fiecare zi sa vedem ce-au mai debitat... Ne fac sa radem, sa suspinam si - cel mai important - unii ne fac chiar sa GANDIM!
Oameni de esenta tare, dar ascunsi bine...
Aici, de-ar citi, s-ar simti toti inclusi... Chiar si eu. Ho, ho, ho, care nu se vrea asa?
Eu ma vreau. N-oi fi, dar imi place sa cred asta.
Da azi nu prea am inspiratie. ha, ha.
Scisesem hi,hi,hi... Copilaresc si naspa. Oricum nu rad eu mult. Imi vine sa rad cand vad ce scriu...
Credeam ca pot mai mult. Candva puteam. apoi mi s-a schimbat fortat - insa nu cu rea vointa - calea vietii. Si de atunci n-am mai putut mare lucru. Doamne, cuvantul asta - putut - bleah, urat rau!
O imagine, ceva... Ce sa mai...
Nu mai am timp.
Prima data.